Azi am vorbit cu o clasă de copii, care și-au pierdut colegul prin suicid. A fost copleșitor de complicat să vorbesc unui grup de omuleți, care mă privea cu ochi îndurerați și grei și care nu vroiau să comunice cu un străin despre câtă suferință poartă. E normal, eu nu am trecut prin pierderea colegului. Ce știu eu despre durerea lor? Acest grup de copii la vârsta lor fragedă se confruntă cu doliul, cu o realitate prea dură pentru ei.
Prezentându-mă le-am vorbit despre faptul că fiecare din ei trăiește pierderea în felul lor, despre faptul că dacă au nevoie, pot oricând să găsească ajutor. Am vorbit și despre multe alte momente, precum și amintirile frumoase pe care ne-a lăsat copilul, ce a plecat dintre noi. I-am încurajat să-și permită să trăiască pierderea în felul lor unic. Am vorbit și despre valoarea și unicitatea lor. Și despre faptul că suicidul nu este soluție. Nici nu am observat cum s-a scurs ora…
Spre sfârșitul lecției privirile s-au dezlipit de pe bănci și erau îndreptate spre mine. Erau mai prietenoase și mai libere. Asta e tot ce am realizat azi.
Totodată cred că schimbarea din priviri vorbește despre ușurare. Și cred că au avut nevoie de intervenția mea. Eu m-am simțit utilă prin faptul că am avut parte de o atmosferă mai caldă spre sfârșitul orei. Și totuși drumul spre recuperare la acești copii e lung. Statistic, în fiecare caz de suicid până la 10 persoane sunt afectate profund și au nevoie de ajutor pe durată lungă. Și iar, statistic, pentru o țară este mai ieftin să prevină suicidul, decât să confrunte urmările.
Pe lângă aceste realități mai este un moment strigător la cer de nedrept despre care nu pot să tac… Știți ce mă doare și mă șochează în acest caz și în fiecare caz, când un elev moare prin suicid? Frica teribilă a profesorilor și conducerii școlii de a fi învinovățiți că e vina lor… Am văzut asta în prima mea intervenție acum 7 ani dintr-un sat unde într-un an au decedat 2 băieți prin suicid și tot colectivul a primit mustrare de la raion… A fost prima școală pe care am vizitat-o cu programul meu de prevenire a suicidului în 2012.
Frica aceasta, nespusă dar simțită în aer, de învinovățire, de pedeapsă am văzut-o și azi… Am citit-o printre rândurile discuției. Săracii profesori! Fiind în acest stres și copleșiți de durerea pierderii unui copil, ei se confruntă împlus și cu o frică, ce îi face să depună o grămadă de efort împlus pentru a se îndreptăți, în timp ce suferă și ei cumplit!
Nu așa ar fi trebuit să fie lucrurile.
Trebuia de sus să vină un mesaj de susținere și condoleanțe, care să dea libertate echipei să își trăiască doliul în condiții de înțelegere și să îi abiliteze cu înțelegere să abordeze și copiii îndoliați.
Iar noi… Noi contribuim la și mai mult stres căutând vinovații în loc să empatizăm cu durerea… Cât de cruzi și lipsiți de empatie suntem!
***************
Despre autor:
Liuba Ceban este Psiholog Practician, Președinte a Asociației Obștești ”Altruism” și este Fondatoarea Liniei Verzi pentru Prevenirea Suicidului www.pentruviata.md , a Centrului de Resurse pentru Prevenirea Suicidului www.mirt.md și a Școlii de Consiliere ”Inimi Deschise” www.cursuri.mirt.md.
Pentru susținere financiară prin Paypal: https://www.paypal.me/altruismmd
Prin Patreon: https://www.patreon.com/pentruviatamd
File din viata mea 