După o decizie dificilă

Această postare o datorez Doamnei Nata Albot, care a scris personal și profund despre religie recent. Apreciez mult stilul ei explorator și curajul de a fi ea însăși, de a fi responsabilă inclusiv pe sufletul și căutările ei după Divinitate. Deși presupun că nu ne regăsim în aceleași viziuni despre Dumnezeu, cred că este mult mai sinceră și mult mai plăcută lui Dumnezeu, decît ceea ce oferă mulți religioșii: pseudo-perfecțiune, reguli sufocante și o imagine a unei Divinități departe de a fi personală, atrăgătoare, atotcuprinzătoare și iubitoare.

Recent am luat o decizie să nu mă implic oficial în subiecte controversat-discriminatorii pe fundal de religie și legea-antidiscriminare, să nu iau parte nimănui în luptele,

care frămîntă societatea, pentru că nu vreau să risc să creez o imagine falsă a unui Dumnezeu impersonal, plin de rigori și nebun după perfecțiune sau a unei Divinități impersonale, care nu are verticalitate, maleabile după cum vor mușchii noștri. Trebuie să mărturisesc că riscului a fost expus în primul rînd sufletul meu. Tot mai învăț să valorific sufletul meu…

Țin să menționez că mi s-a dat foarte greu o astfel de decizie.  Știu că nu mă potrivesc nici într-o tabără de gîndire. Dacă sincer, mă speria tare singurătatea,  care urma să se producă după. Mă speriau, de fapt multe lucruri: de la frica de probleme în carieră, pînă la predarea anatemei de către biserică. Însă eu mi-am ales calea mea. Calea MEA.  Și mă simt mult mai bine astfel, chiar cu riscul, pe care însfîrșit mi l-am asumat că nu voi găși o  comunitate creștină, pe care o caut, riscul, verbalizat, de altfel crud, de unul din foștii mei lideri religioși. Ma speriat mult, dar îi dau dreptate. Însă nu mă mai tem de asta. Dimpotrivă, cred că am scăpat de mulți oameni și medii nepotrivite și am făcut loc pentru alții: mai sinceri, mai imperfecți, mai căutători după autentic, înclusiv în raport cu Divinitatea.

Cred că am  mai și învățat să nu îmi mai fie frică de ce decid. Și nu mai contează că unii mari profesioniști mă iau peste picior din cauza credinței mele și mă văd prin prisma prejudecăților lor față de cei, ce cred în Dumnezeu, și nici că sunt numită în culise eretică  de către creștini din cauza viziunilor mele referitor la ce este religie și credință.

Cred că fiecare are drumul lui catre  cunoașterea Divinității, pînă se regăsește în iubirea și accaptarea necondiționată și vindecătoare a Lui. Ma bucur că la Dumnezeu nu se merge cu hurta, sablonat, ci individual si personal, intim. Sunt convinsă că El apreciaza cel mai mult o inimă sinceră cu El. Cel, care a creat diversitatea de culori, de note, de păsări, animale și mirosuri, oare a fost așa de narrow-minded să închidă ochii la diversitatea, profunzimea, ba și la dimensiunea complexă a dramei și a traumelor sufletelor umane? Nu mi-L imaginez să intre cu bocancii în sufletul meu, să mă deposedeze de coroana responsabilității spirituale prin a-i face pe alții mai responsabili și cu mai mult discernămînt referitor la intimitatea mea cu El.

Nu sunt perfectă, dar nici nu cred că nu am ce să schimb în viața mea. Însă mă bucur că El este Acela, Care mă cheamă iar să fiu eu însămi și să Îi  ofer loc LUI, și nu oamenilor, care pe drept sau pe nedrept se numesc ai Lui, în sufletul meu. Asta schimbă totul. Asta mă schimbă pe mine. În rest totul e șubred și neînsemnat. Un lucru îmi doresc: să rămînă El, vocea Lui, călăuzirea Lui, înțelepciunea și discernămîntul Lui prioritate pentru viața mea. Mereu… Deși nu reușesc, știu că această dorință a mea Îl face să se arunce după mine, cînd mă pierd în mulțimea labirintelor vieții și vocilor din jur.

Nata, meditația la lucrurile astea mi-a adus lacrimi pe obraz. Mi-ai anintit încă odată ce este valoros cu adevărat.

Interesant și fascinant este modul, în care Dumnezeu folosește oamenii simpli, muritori, nu cu pagoane bisericești, să se atingă de sufletele umane.

Mi-ai amintit de un cintec a lui Amy Grant “Better than an Halleluaj”. Mersi mult!

P.S. Nu cred că religioșii mă vor înțelege. Dar e ok. Important că eu mă înțeleg Și EL

Despre ea nu s-a scris in presa, nu s-a vorbit la TV sau pe net…

Asta noapte a decedat matusa mea. Dupa o lupta de aproape un an cu cancerul de piele, o lupta crincena, plina de lacrimi, durere, speranta, credinta, post, rugaciuni, incurajari si descurajari… S-a dus…

Inca nu pot sa cred ca s-a intimplat. Iar gindul la acest fapt imi aduce lacrimi pe obraz. Am crezut, am crezut si eu si mama si sora mea, ca se va face bine, ca Dumnezeu va aduce vindecare.

Am refuzat sa nu cred, chiar daca era evident ca nu va mai trai. Pentru ca sunt convinsa ca Dumnezeu mai face minuni si astazi.. Insa in cazul nostru nu a fost loc pentru minune.

La inceput, cind cineva mi-a spus ca cel mai dificil lucru este sa renunti la tendinta de a  controla situatia, chiar si prin rugaciuni, prin credinta, pe care o afirmi, mi s-a parut o idee cruda, dura. Insa mi-am dat seama ca e asa, chiar ca nu pot controla cancerul.

Interesant lucru de remarcat a fost, ca tendinta irationala de a controla situatia a fost schimbata pe minie. Minie pe Dumnezeu. DE CE? De ce nu imi raspunde? Aceasta minie pe o perioada mi-a impietrit inima si mi-a adus luptele vechi cu rebeliunea impotriva Lui. Insa, avind experiente in trecut, ca rebeliunea aceasta nu duce la nimic bun, decit la prostii, m-am temperat si m-am limitat la minie si la impietrire a inimi fata de Dumnezeu, care erau oricum amestecate cu speranta ca El va face ceva.

Pina la un moment, cind m-am uitat la un film, in care o femeie isi pierde stupid persoana iubita. Filmul se incheie cu fraza ei ” Invat sa traiesc cu asta. Inca ma minii, dar invat sa am incredere in Dumnezeu”… Cred ca aceasta fraza mi-a fost data de Dumnezeu sa o aud… Nu stiu in ce anume sa am incredere, insa invat sa cred ca El stie ce face. Nu mai vreau sa il acuz sau sa ii dictez ce este de facut, ce ar fi mai corect, si dorintele mele nu le mai iau ca si cele , care neaparat sa se realizeze… Insa invat sa cred ca El are un plan mai bun, si ca nu pot sa stiu care e , decit daca il descopar pas cu pas, traindu-mi viata inainte…

Eu cred ca lectiile de viata pentru mine abia urmeaza…

Cel putin ele incep cu reflectiile mele asupra felului de viata a matusei mele. E un exemplu stralucit de o viata traita din plin. La 49 de ani ai ei: de 6 ori mama, de 6 ori bunica, femeie de afaceri, Maika Tereza pentru biserica ei si pentru oamenii saraci din oraselul ei si din satele din jur, o femeie, care stia sa rida si sa infrunte cu putere viitorul si problemele vietii, o femeie , care a trait multa suferinta si dezamagire, dar care mereu te saluta cu un zimbet pe fata si te intimpina cu un bors ukrainean gustos pe masa. Mereu stia sa daruiasca. Nu prea imi aduc aminte sa fi plecat de la ea vreodata cu miinile goale. O femeie, a carui glume, risul, atitudinea pozitiva si incurajarile, pentru mult timp o sa imi sune in urechile mele. O femeie, care autentic credea in Dumnezeu, care stia Sa-I puna intrebari grele, dar care stia si sa Il auda si sa il asculte. O femeie, careia ii pasa de viata oamenilor, pe care nu ii cunostea, mereu plecind in satele alaturate oraselului ei ca sa ajute pe cei nevoiasi si sa le spuna ca Dumnezeu ii iubeste. O femeie, care a investit mult in altii: in copiii ei, in sotul, in oamenii din biserica ei si in rudele ei, dar, si ce e cel mai minunat, in oamenii, care nici nu o cunosc… O femeie-erou, despre care nu s-a scris in reviste si ziare, si care nu a facut declaratii de presa si nu a facut publice actele ei de caritate…

As vrea sa pot sa fiu si eu la fel. Nu caut eroi in politica, organizatii, pe paginile ziarelor si TV, etc. Am intilnit unul.. Pacat ca doar acuma imi dau seama ce am pierdut eu, familia mea, oraselul ei, tara ei, omenirea intreaga …

Mai urmeaza lectiile…